Ce inseamna Iskin, si de ce un blog?!


Iskin inseamna Ideal skin. In traducere inseamna piele ideala. Poate parea un deziderat imposibil de atins insa, atat timp cat tintim catre perfectiune este foarte posibil sa ne apropiem foarte mult de ea. In acest context perfectiune insemnand in primul rand sanatate.

Si asa ajung la cea de-a doua intrebare:

De ce un blog?

Toamna anului 2014 a fost momentul in care am simtit ca aveam ceva de spus in domeniul ingrijirii pielii. Si asta nu pentru ca as fi fost eu o mare invatata ci pentru ca eram activa in social media si vedeam ca nevoia de informatii crestea din ce in ce mai mult. Pe vremea aceea, cel putin din puctul meu de vedere, in social media era tot atat de multa dezordine cat era si in mintea mea. Fiecare credea ca are ceva de spus. Dar cel mai periculos mi se pare ca in acel moment fiecare credea ca detine adevarul absolut. Iar eu nu faceam exceptie. Desigur, adevarul meu era la fel de unic si de diferit ca adevarul celorlalti. Ca sa exemplific, daca unele voci sustineau ca niacin amida este panaceul universal, altele spuneau ca nu este chiar asa de buna, iar adevarul meu era ca de fapt nu stim nimic cu siguranta.

Si atunci, ca si acum, sapam internetul in cautare de informatie valida. Iar lucrul acesta s-a dovedit a fi destul de anevoios. Am inteles repede (dar am acceptat greu) ca internetul este o sursa de informatii valide si de… pareri. Acum, sa nu credeti ca invalidez parerile. Si ele au valoarea lor. Insa trebuie sa retinem ca parerile sunt strict subiective.

Cu cat studiam mai mult cu atat intelegeam ca pielea este un univers in sine. In vesnica miscare si transformare. Dar cel mai important, fiecare fiinta umana detine un astfel de univers unic si irepetabil. Ca orice univers insa, are cateva reguli generale. Sa zicem, cateva linii mari si groase intre care ai o infinitate de posibilitati.

Cand mi-a fost clar care sunt cateva dintre aceste “linii mari si groase” mi-am spus: “Gata! Este momentul sa le transmit.”

Mi-au trebuit cateva luni bune sa imi fac curaj sa incep sa scriu. Apoi, intr-o buna zi, am scris.

Daca pana atunci crezusem ca asta va fi partea cea mai grea, ma inselasem amarnic. Acum trebuia sa imi gasesc un domeniu, un stil de paginare, culori “semnatura”, poze, dar mai ales, un nume.

Ma aflam in aceasta situatie pentru a treia oara. Primele doua dati a trebuit sa le gasesc nume fetitelor mele. Acum trebuia sa ii gasesc un nume si acestui mititel.

Asa am inteles ca tocmai nascusem un al treilea copil, complet diferit de ceilalti doi. Acum trebuia doar sa il numesc si sa ii dau drumul la joaca in imensa lume virtuala.

M-am uitat la el si i-am analizat toate calitatile si toate defectele. Acest copil are obiceiul sa graiasca doar adevarul. Adevarul mintii si sufletului meu. Uneori este bland, alteori este prea direct. Dar unicul lui scop este sa le transmita celorlalti informatii adevarate si valoroase.

Intentia cu care aceste informatii sunt transmise este ca, atunci cand sunt puse in aplicare sa respecte “liniile mari si groase” ale fiecarui univers numit piele sau ten. Si nu numai atat ci sa il reechilibreze si sa il (re)aduca la o stare ideala de echilibru.

Asa ca, am botezat acest copil dupa rezultatele pe care si le dorea: Ideal skin. Doar ca acest nume era prea lung. Si asa cum mai intai ne botezam copiii cu un nume, numai pentru ca apoi sa ii alintam altfel, tot asa i-am prescurtat si eu numele. Peste noapte, Ideal Skin devenise Iskin. Iar pe 18 septembrie 2014 am postat primul articol. Si am continuat sa o fac in ritmul propriu pana in anul 2017.

De ce nu am mai scris?

Pentru ca nu am mai simtit sa scriu.

Vezi tu, cand mi-am gandit blogul si articolele, am facut-o atat din perspectiva anului 2014 dar si din perspectiva copiilor, nepotilor si in general a urmasilor mei.

Am vrut sa fiu putin diferita de stramosii mei. Am vrut sa le las celor ce vor veni dupa mine informatii clare, precise si universal valabile. Daca ai citit sau vei citi unul dintre articolele mele, vei vedea ca informatiile acelea sunt, acum in 2020, la fel de valabile ca in momentul in care le-am scris. Si vor ramane asa pana cand fie se vor face noi descoperiri (si asta doar va completa informatia), fie cand corpul uman va atinge un alt stadiu de evolutie (caz in care aceste informatii ii vor ajuta pe oamenii aceia sa inteleaga de la ce s-a plecat si unde s-a ajuns). Din acest punct de vedere, articolele care au fost scrise sunt bune scrise si mi se pare inutil sa revin asupra acelor subiecte.

Ce inseamna asta? Ca am epuizat ceea ce aveam de spus? Dimpotriva. Zi de zi gaseam si inca gasesc lucruri noi de spus. Ceea ce nu am luat insa in considerare cand i-am dat voie la joaca acestui copil virtual a fost faptul ca locurile de joaca, fie ele reale sau virtuale, sunt locuri aglomerate si potential periculoase. Si eu, si blogul eram intr-o transformare profunda.

In prima faza, dorinta mea de a scrie a fost alimentata de entuziasmul caracterstic oricarui nou inceput.

Fiecare articol incepea de obicei cu o intrebare. Sa zicem: “Cum imi inchid porii?”

Pentru a putea raspunde la aceasta intrebare trebuia mai intai sa raspund unei alte intrebari: “ce sunt porii?” Si atunci incepeam un studiu aprofundat. Mai intai imi verificam cunostintele pe care le aveam, apoi cautam informatii noi care sa completeze ceea ce deja stiam. Acesta este un proces destul de greu si cronofag (adica iti mananca timpul). Uneori, petreceam 10-16 ore pe zi, cateva zile pe saptamana numai pentru a putea gasi o informatie mititica. Asa de multe lucruri inutile sunt pe internet. Desigur, faptul ca am lucrat 10 ani in presa scrisa m-a ajutat sa fac diferenta intre informatia reala si parerile oamenilor care nu au nimic de-a face cu aceasta stiinta. In fine, dupa ce culegeam toata informatia, trebuia sa gasesc o forma cat mai simpla pentru a o transmite. Astfel incat, daca un copil de 6 ani citeste articolul sa inteleaga exact ce am vrut sa spun. Nu sunt sigura ca am reusit, insa, in timpul acestui proces treceam prin diverse stari. De la entuziam, la siguranta de sine, apoi picam in abisurile nesigurantei si deznadejdii. De ce se intampla asta? Pai pentru ca la inceput credeam ca stiu. Apoi, ma apucau indoielile. Dar daca totusi nu e asa? Dar daca? Era intotdeauna intrebarea care se repeta uneori la nesfarsit.

Acesta era momentul in care simteam pe umeri greutatea responsabilitatii pe care o port. Ca graitoare a adevarului trebuie sa ma asigur ca fac exact asta: graiesc adevarul. Altminteri, devin ceva ce nu imi place si nici nu imi doresc sa fiu.

Abia cand imi era clar ca stiu despre ce vorbesc, abia atunci si numai atunci incepeam sa scriu. De obicei, dupa ce le scriu, imi revizuiesc articolele de cateva ori. Pana in 10. Acesta este un prag pe care mi-lam stabilit singura pentru ca altfel, nu mai public nimic.

Apoi, urma publicarea. Pare simplu. Insa un singur cuvant (in cazul nostru “publicarea”) defineste un proces complex. Publicarea presupune in primul rand un titlu, cateva poze, apoi implementarea lor pe platforma care gazduieste blogul. Dupa ce si acest proces era gata, urma un altul: impartasirea (nu aceea cu vin, desi dupa atata munca ar fi mers o jumatate de pahar). Adica, partajarea pe platformele de socializare.

Eu am lucrat mai mult pe Facebook. Apoi am indraznit sa le partajez si pe Linkedin.

Este inutil sa spun cat de tare ma consuma pe vremea aceea scrierea unui articol. Si, cand eram mai obosita si fara energie, veneau primele comentarii.

Acum, revenim la ideea locului de joaca. Nu stiu daca ati observat, dar cand mergi la un loc de joaca indiferent daca este pentru copii umani sau copii canini, se respecta un tipar: initial te intalnesti cu prietenii, copilul o zbugheste la joaca si toata lumea este fericita. Pret de cateva secunde aerul este inundat cu bucurie. Apoi, ca prin minune, esti asurzit de strigate de lupta, cerul se intuneca, universul se prabuseste iar copilul se intoarce la tine cu ochii in lacrimi, coada intre picioare si urland din toti rarunchii, fie pentru ca i-a mancat cineva pufarina roz, fie pentru ca l-a muscat “copilul” mioritic.

Asa s-a intamplat si cu articolele mele. Fiecare dintre ele a avut parte de aprecierea prietenilor. Din fericire, am prieteni la fel de cinstiti ca mine si cand li s-a parut ca nu am grait adevarul complet, mi-au atras atentia.

Asa aratau momentele in care imi puneam intrebari existentiale serioase. Intrebarea care aparea cel mai des era: “Oamenii chiar vor sa stie toate lucrurile astea?”

Problema a fost cu copiii “mioritici” care erau si ei la fel de cinstiti manifestandu-si adevarata natura. Iar asta, de multe ori a durut.

In prima faza am rezistat eroic. Insa, vedeti voi, pe masura ce lucram mai mult si cu mine, si cu altii, cu atat aveam mai putine resurse pentru tot procesul pe care l-am descris mai sus. Mai mult decat atat, am intrat intr-o faza de mari transformari. Uneori ma simteam asa de sensibila incat ma puteam dezechilibra foarte usor. Asta inseamna ca ma puteam intrista sau chiar deprima foarte usor. Mi-am pastrat aproape prietenii care ma ajutau sa cresc si i-am eliminat pe toti ceilalti. Asa ca, incet, incet, m-am retras din social media, am inceput sa scriu din ce in ce mai rar, pana cand, la un moment dat, m-am oprit complet.

Acum inteleg ca este un proces natural prin care trece oricine continua sa mearga pe un drum.

Si iti spun lucrurile acestea nu pentru a-ti starni mila si nici pentru a demonstra ce minunata si desavarsita sunt eu (pentru ca sigur nu sunt) ci pentru ca vreau sa te incurajez. Daca esti intr-un moment similar, vreau sa stii ca este normal si firesc, si si altii au trecut fix prin acele stari. Trateaza-te cu blandete, inconjoara-te cu fiintele care te ajuta sa cresti, priveste-ti ranile si lasa-le sa se vindece, apoi, daca simti ca ai ceva de spus, poti si tu sa iti nasti propriul blog, canal de youtube, carte sau curs.

Iti multumesc pentru timpul pe care l-ai petrecut impreuna cu mine. Acesta este cel mai frumos cadou pe care oamenii si-l pot face unii altora: timpul. Pentru ca aceasta este intr-adevar o resursa care nu poate fi returnata.

Iar pana ne revedem, pe blog, pe youtube sau pe facebook, aminteste-ti ca tineretea se cultiva, frumusetea se invata!

Viata frumoasa!

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s