Ce este feminitatea?


Sau in cautarea unei comori care nu a fost pierduta niciodata

Bine v-am regasit. Iata-ne trecuti deja de pragul unui nou an. Si cum altfel sa pasesti acest prag daca nu tinand in mana o cana cu o bautura calda, ascultand o poveste frumoasa si privind catre viitor cu incredere si cu inima deschisa. Pana la urma, tuturor ne place sa descoperim mici picaturi de magie in tumultul de zi cu zi. Si de cele mai multe ori chiar le gasim si atunci nu ne ramane decat sa le privim cu aceeasi uimire ca atunci cand eram copii.

Asezati-va confortabil si dati-mi voie sa va spun povestea calatoriei pe care am facut-o in cautarea magicei feminitati.

Intr-o dimineata de octombrie tarziu, sau poate sa fi fost un tanar noiembrie, nu imi amintesc exact, m-am trezit cu un cantec in minte. Poate ca il cunoasteti… In anul 1967 Aretha Franklin canta: “You make me feel like a natural woman”. Si de atunci l-au cantat poate milioane de femei. Printre care si eu. Numai ca de data asta ceva a fost diferit. Un pitic din mintea mea s-a trezit intreband: “Mai, dar, ce inseamna sa te simti ca o femeie naturala?” Chiar asa! Oare ce inseamna asta? Si uite-asa, manata de capriciile unui pitic trezit prea devreme din somn am pornit intr-o calatorie ce avea sa ma duca pana in cele mai necunoscute adancimi atat ale fiintei mele cat si ale umanitatii in general.

De la intrebarea “Ce inseamna sa te simti femeie naturala?” pana la intrebarea “Ce este feminitatea?” a fost o calatorie in sine plina de peripetii si de rasturnari de situatie.

Ca de fiecare data cand pornesc intr-o calatorie, fie ea intelectuala, fizica, filosofica, geografica sau oricum va puteti imagina voi, mai intai cobor in interiorul meu sa vad daca este ceva acolo ce poate fi folosit sau care ma poate impiedica in demersul meu.

Asa se face ca de data asta am descoperit ca… ma simt. Dar nu as fi putut pune degetul exact pe sentimentul pe care il aveam fata de mine. Desigur ca eram (si inca sunt) constienta de realitatea fizica imediata. Adica, eram constienta ca m-am nascut intr-un corp pe care oamenii de stiinta l-ar denumi femeiesc. Ceea ce inseamna ca sunt femeie, pot naste pui vii (din moment ce fac parte din regnul animal, clasa mamifere) si ca atare ma simt femeie, da?! Ei bine, nu neaparat.

Drumul acesta imi livra un raspuns dar nu era cel care ma satisfacea. Parea sa fie mai mult decat atat. Si spun asta pentru ca de-a lungul vietii am observat oamenii, atat femei cat si barbati si am detectat acolo un “ceva” magic, fascinant si extrem de evaziv… Ceea ce desigur nu a facut decat sa imi incite curiozitatea. Intr-un moment de contemplare a acestui “ceva” mi-am dat seama ca la un moment dat oamenii, din dorinta de a comunica au inventat limbajul si cuvintele. Unul dintre aceste cuvinte – care parea sa contina un pic din esenta acestui “ceva” pe care il cautam – era “feminitatea”. Si asa am ajuns sa (ma) intreb: “Ce este feminitatea?” Rostirea acestei intrebari a deschis o trapa  prin care m-am scufundat in istoria umanitatii urmarind sa ajung pana la inceputurile imemoriale.

Imediat sub suprafata acestui imens ocean de informatii m-am confruntat cu pericolul de a ramane blocata in padurea imensa de pareri mai mult sau mai putin politice. Primul zid de care m-am lovit aproape de fel de violent si de letal ca Ayrton Senna a fost feminismul. Si va spun cu sinceritate ca aproape m-am oprit aici. Eram gata sa depun armele si sa spun: “Gata! Doar pana aici se poate merge.” Din fericire Sarbatorile de Iarna s-au revarsat peste mine si mi-au oferit atat bucuria de a pregati tot felul de bunatati si de surprize pentru toti cei care si-au facut un locusor in sufletul meu, dar si acea oaza de liniste in care sa ma pot reface. Intrebarea insa era bine infipta in minte si pe masura ce evenimentele se desfasurau cu generozitate, gaseam ici si colo mici indicii catre destinatie. Erau mici licariri care ma ispiteau sa reiau calatoria. Dar sa nu credeti ca acel zid este usor de trecut. Ba dimpotriva… Insa pe masura ce urmaream aceste licariri ispititoare mi-am dat seama ca rezonau profund in interiorul meu unde deseneau in culori caleidoscopice asemenea unui vitraliu inceputul unei povesti. Asa se face ca acum aveam un cantec in minte si o poveste in suflet. Dar cu toate astea eram asa de obosita… Fortele inca nu erau pe deplin refacute iar povestea inca nu era complet coapta ca sa poata fi scoasa la lumina. Asa ca, tot ce imi ramanea de facut era sa ma relaxez, sa ma odihnesc si sa las Universul sa isi coaca fructele in ritmul propriu. Si pentru ca m-am dat la o parte din calea lui,  am primit un cadou prin maestrul meu proaspat intors din propria lui calatorie intr-o tara la fel de magica, misterioasa si fascinanta ca universul insusi: India.

Povestea indiana spune ca…

Undeva intr-un sat indepartat traia o tanara care avea un cantec in minte si o poveste in suflet. Le pastra acolo ca pe cele mai pretioase lucruri pe care le avea. Tanara a crescut, s-a casatorit si a trait o viata linistita pana cand… Intr-o zi, obosita peste masura, tanara adormi cu gura deschisa. In felul acesta cantecul si povestea pe care le tinuse captive atat amar de vreme au profitat de moment si au iesit afara transformandu-se: povestea intr-o bluza, iar cantecul intr-o pereche de pantofi. Cand sotul tinerei a ajuns acasa, a fost de-a dreptul furios. De unde aparuse bluza? Dar pantofii? Tanara a recunoscut u sinceritate ca nu stie. Sotul furios a luat bluza si a plecat de acasa. Dar cum era deja seara si trebuia sa innopteze undeva, s-a dus la templu, gandindu-se ca dimineata isi va continua drumul in lume. Tanara a tinut lampa aprinsa pana tarziu in noapte sperand ca sotul se va intoarce si va avea nevoie de acea raza de lumina sa il calauzeasca inapoi la ea. In timp ce il astepta, tanara isi vorbea ei insasi incercand sa se lamureasca ce era cu bluza si cu pantofii. Si-a dat seama ca nu puteau fi decat povestea si cantecul. Intr-un tarziu, a stins lumina. Insa, in satul acela, cand un opait era stins, de fapt se stingea doar focul. Lumina calatorea la templu unde se intalnea cu celelalte picaturi de lumina si desigur, cat stateau in templu isi povesteau ce s-a intamplat in seara aceea. Cand aceasta picatura de lumina a ajuns la templu, celelalte au intrebat-o: <> Asa ca picatura de lumina le-a spus suratelor ei povestea tinerei. Numai ca, sa nu uitam ca in templu era si sotul tinerei care desigur inca era treaz. Asa ca a auzit si varianta sotiei lui. Cand a sosit dimineata barbatul a luat camasa si s-a intors acasa. Dupa ce si-a imbratisat sotia, a intrebat-o: <> Iar raspunsul ei a fost…. <>”

Cu un zambet, maestrul ma intreaba: “Ai idee cam care ar fi morala povestii asteia?” “Nu”. “Daca ai o poveste sau un cantec, spune-le, altfel nu le va cunoaste nimeni. La un moment dat, nici chiar tu nu le vei mai sti.”

Zambetul si tonul pe care a spus aceasta concluzie au facut a tot aerul din plamanii mei sa fie aspirat afara lasand loc unui nou suflu, proaspat, clar, hranitor. Ei bine, maestrii pot face asta. Au ei un fel anume de a te scoate din roata de hamster pe care te invartesti pana la paroxism. Acum imi era clar de ce ma oprisem la jumatatea drumului. Nu numai ca imi pierdusem motivatia dar pornisem chiar de la inceput cu atitudinea nepotrivita. Se presupunea ca plec intr-o aventura nu la razboi. In momentul in care am schimbat atitudinea de la cea de incrancenare la cea de “fie ce-o fi” totul a devenit clar. Si asa am reusit sa ma scufund pana in Mesopotamia anului 8000 IEN unde am descoperit dansul zeitei. Am zabovit o clipa aici pentru ca mi-a placut modul in care femeile isi sarbatoreau corpurile. Acesta a fost primul margaritar pe care l-am prins pe firul existentei mele. Apoi am ajuns in China vremurilor cand se scria Tao Te Ching iar Tao era numit “Marea Mama” Masculinitatea si feminitatea din puctul de vedere al taoistilor sunt calitati ale aceleiasi energii. Ei bine, privindu-ma atent si simtind cu sinceritate ceea ce sunt, pot spune ca rezonez complet cu aceasta abordare asa ca voi lua si acest margaritar si il voi prinde in firul vietii mele.

La revenirea la suprafata vremurilor contemporane am trecut prin cele doua Americi unde unele dintre triburile indigene aveau ritualuri de trecere de la stadiul de copil la cel de femeie. Si aceasta idee mi-a placut asa ca am cules-o cu atentie si respect si am asezat-o langa celelalte.

Ba chiar am facut o scurta oprire si in traditia hamamurilor Egiptene. Am zabovit o clipa pentru a admira feminitatea Cleopatrei. Recunosc ca inca sunt in cautarea cartii ei de cosmetologie. Mi se pare fascinant cum natura si oamenii (femei si barbati deopotriva) au colaborat pentru a elabora potiuni si remedii care faceau viata mai usoara si mai frumoasa. Iata inca un margaritar pentru colierul meu: comuniunea si colaborarea stranse laolalta.

Apoi am ajuns in Europa Evului Mediu, o perioada marcata de razboaie, boli si tristete. Si totusi, asemeni lotusilor, umanitatea a gasit resurse pentru a scrie poezii si povesti, pentru a inventa mituri si superstitii. Ei bine, si aceasta abilitate de a ramane creativ indiferent cum se desfasoara viata a rezonat cu ceva din interiorul meu. Asa ca am luat si acest margaritar.

Drumul meu nu putea sa se sfarseasca altundeva decat acasa la sanul traditiilor populare. Am revenit la sezatorile unde femeile se intalneau pentru a se hrani cu povesti, cantece si ritualuri care mai de care mai interesante. Aici, la sezatoare, tinerele aflau ca daca iti pui busuioc sub perna intr-o anume noapte, iti poti visa ursitul. Daca dansezi intr-un anume fel, intr-un anume loc poti aduce ploaia. Daca iti porti parul lung poti aduna un anume tip de energie pe care apoi il poti transmite sotului sau copiilor…

Acum, privind imaginea de ansamblu imi dau seama ca eu insami sunt o picatura de margaritar prinsa in siragul de femei si barbati din familia mea. Si nu as putea spune care este mai pretios. Fiecare irizeaza lumina intr-un mod unic si profund pentru a infrumuseta gatul Mamei Pamant. Da, port in mine toate traditiile si obiceiurile inca de la inceputul lumii si pana astazi, trasmise de la om la om, de la barbat la femeie si de la femeie la barbat si in acest context feminitatea nu mai ramane decat un simplu cuvant.

La sfarsitul calatoriei va pot spune ca interpretarea cuvantului “feminitate” este proprie fiecaruia dintre noi.

Multe dintre voi ati primit aceasta intrebare de la mine: “Ce este feminitatea pentru tine?” Si fiecare mi-a dat raspunsul adevarat pentru ea:

“Abilitatea de a te juca si de a fi vulnerabil.”

“Pantofii cu toc si rochiile.”

“Empatia, compasiunea.”

“Eu cred in armonie. Sa simti ca esti in armonie cu tine. Da, am sex feminin, sunt femeie, sunt constienta de niste treburi dar nu ma pot defini clar. Adica si mie imi mai vine sa injur, sa mai bat pe cineva, chipurile astea ar fi chestii masculine.”

Am incheiat cu acest citat pentru ca se apropie cumva de ceea ce simt si eu. De fapt, asa am si inceput povestea, intrebandu-ma “Ce doamne iarta-ma inseamna sa te simti ca o femeie naturala? Adica, daca nu ma simt in mod special cumva, inseamna ca sunt artificiala? O, vai de mine!” Pana la urma, toate enumerarile de mai sus sunt valabile atat pentru femei cat si pentru babrbati. Daca privim umanitatea in ansamblu, descoperim ca atat femeile cat si barbatii poarta sau au purtat fuste si rochii, si-au infrumusetat trupurile cu vopsele si margele. Nu cred ca o persoana sanatoasa la cap ar pune la indoiala masculinitatea scotienilor, amerindienilor sau a indienilor. Ba dimpotriva, tocmai datorita acestei dorinte a omenirii de a se infrumuseta arheologii, antropologii si istoricii pot acum sa spuna povestea existentei. Ceea ce demonstreaza nu numai ca frumusetea dureaza ci si informeaza.

Ajunsa sfarsitul calatoriei imi dau seama ca interpretarea feminitatii este la fel de intima si de personala ca relatia pe care o avem cu Dumnezeu. Si cu toate astea, va voi spune cum vad eu feminitatea. Privita chiar din interiorul ei pare o cacofonie de forme, sunete si culori insa daca fac un pas in spate imaginea se clarifica putin. E ca si cum as calatori in spatiu si de acolo as privi un ocean. Ca sa pastram atitudinea jucausa vom alege Oceanul Pacific. Tocmai de acolo din stratosfera nu as putea sa vad un peste mic si nici ce scrie pe coada lui insa as putea vedea curentii oceanului. Unul este rece, altul este cald. Unul curge intr-o directie celalalt in alta. Si as fi tentata sa spun: Sunt asa de diferite. Si totusi este acelasi ocean. Cu siguranta sunt molecule ale acelui ocean care fac parte doar dintr-un curent sau altul dar majoritatea oscileaza dintr-o parte in alta. O data sunt parte a curentului rece, alta data sunt parte ale curentului cald. Ale aceluiasi ocean.

surface_current_map

Asa ca, pentru mine feminitatea este una dintre aromele aceleiasi energii vitale in care se scalda intregul univers. Este o aroma in perpetua schimbare, influentata de felul in care cred eu ca vreau sa traiesc. Este o aroma de care se bucura orice forma de viata fie ea manifestata ca planta, animal sau mineral. Daca o cautati cu atitudinea potrivita o puteti gasi deopotriva si la femei si la barbati. Desigur ca poate fi hranita in diverse feluri insa mie mi-e dor de unul in mod special: mi-e dor de comuniune. Mi-e dor de acel spatiu atemporal in care femeile se pot hrani una pe alta cu darurile pe care le poarta fiecare in ea insasi. Iar eu port la gat un colier pe care puteti observa felul in care femeile si-au celebrat corpurile de-a lungul timpurilor, dorinta de a pastra frumusetea si sanatatea, abilitatea de a lucra in armonie si comuniune cu natura pentru a crea potiuni si remedii binefacatoare si multe multe altele.

Aceasta este povestea calatoriei pe care am facut-o cautand ceva ce nu poate fi gasit ci doar experimentat. Daca vreti, cel mai frumos lucru pe care l-am gasit a fost insasi aceasta calatorie.

Va urez sa aveti un an nou tot atat de fascinant si captivant ca o vanatoare comori! La Multi Ani!